Ce înseamnă iubirea ?

Iubirea autentică și veritabilă
Iubirea implica actiune si efort. Ea poate fi considerata o forma de munca sau de curaj orientate spre mentinerea cresterii spirituale proprii sau a altuia.
Daca o actiune nu are la baza munca sau curajul, nu este act de iubire.
Forma principala pe care o ia munca iubirii este atentia. Cand iubim pe cineva ii oferim intreaga noastra atentie, participand la cresterea acelei persoane. La fel, cand ne iubim pe noi insine participam la propria noastra dezvoltare.
Cand iubim, suntem dispusi sa ascultam. A-l asculta pe celalalt atunci cand are nevoie sa se exprime este un act de iubire. Majoritatea partenerilor nu se asculta unul pe celalalt cu adevarat. In cuplu unde partenerii nu stiu sa se asculte unul pe celalat, trebuie sa invete sa isi fixeze momente cand sa vorbeasca.
Unora li se pare rigid, altora prea putin romantic si total lipsit de spontaneitate.
Insa ascultarea poate aparea doar atunci cand ne putem face timp in acest scop, iar conditiile sunt prielnice.
Comunicarea nu poate avea loc atunci cand suntem obositi, cand conducem sau facem tot felul de activitati, suntem usor de intrerupt sau grabiti. Tocmai de aceea, apar problemele.
Cuplurile ezita sa isi asume efortul si disciplina ascultarii si iubirii adevarate. Atunci cand reusesc sa se asculte reciproc, rezultatul ii recompenseaza pe deplin.
Iubirea inseamna munca, iar esenta non-iubirii este lenea. Actul iubirii necesita o lupta cu inertia lenei sau cu rezistenta generata de frica. O relatie de cuplu este un teritoriu necunoscut, nou si nefamiliar care prespune o serie de schimbari.
Unoeri aceste schimbari pot fi inspaimantatoare, pentru ca a face lucrurile diferit este inspaimanator. Este vorba de frica de nou, de renuntarea la zona noastra de confort.
Ne descurcam cu frica de schimbare in diferite feluri, dar frica este inevitabila daca ne schimbam cu adevarat. Curajul nu inseamna absenta fricii, el inseamna o actiune in pofida fricii, inseamna a iesi din rezistenta produsa de catre frica de necunoscut si viitor. Dezvoltarea spirituala, iubirea necesita intotdeauna curaj si implica riscuri.
Investind in celalalt exista intodeauna riscul pierderii sau al respingerii.
Orice fiinta umana am iubi, exista posibilitatea de a o pierde, de a ne desparti, de a muri.
La fel, putem avea incredere in cineva si ne poate rani, ne sprijinim pe cineva si suntem abandonati. Pretul pe care il platim atunci cand investim este durerea.
Daca cineva este hotarat sa nu riste, atunci acea persoana poate alege sa ramana singura, sa nu isi faca o familie, sa nu se casatoreasca, sa nu aiba sperante si ambitii, sa nu aiba prieteni, adica toate acele lucruri care fac viata plina de sens si semnificativa.
Departandu-ne sau dezvoltandu-ne in orice directie durerea la fel ca si bucuria este rasplata noastra.
O viata plina va fi plina si de durere, insa singura alternativa la a nu trai din plin este sa nu traim deloc.
Esenta vietii este schimbarea. Atunci cand alegem viata si dezvoltarea vom alege schimbarea.
Frica de schimbare inseamna involutie, stagnare, o viata uniforma, total lipsita de nou. Incercarea de a evita durerea, suferinta, curajul sta la baza tuturor bolilor emotionale. Fiind constienti ca tuturor timpul de viata si iubire ne este limitat putem totdeauna sa fim indrumati spre cea mai buna folosire a timpului si sa traim viata din plin. Cand ne sfiim de natura mereu schimbatoare a lucrurilor, in mod inevitabil ne sfiim de viata.
Viata reprezinta un risc. Cu cat iubim mai mult in viata noastra cu atat ne luam mai multe riscuri, iar cel mai mare risc in aceasta viata este riscul cresterii.
Maturizarea reprezinta pasul iesirii din copilarie si al integrarii in perioada adulta. Maturizarea este un pas pe care unii nu il fac cu adevarat nicodata in timpul vietii.
De la distanta ei pot parea adulti insa in esenta ei sunt copii care nu s-au separat de parintii lor si de puterea pe care o au parintii asupra lor.
Procesul maturizatii apare de obicei gradual, cu multiple salturi mici in necunoscut. Multi dintre noi nu sunt dispusi sa faca aceste mici salturi si asta prespune imaturitate. Desi astfel de salturi sunt facute de obicei in adolescenta, ele pot fi facute la orice varsta. Ele sunt enorm de dureroase la orice varsta si necesita curajul suprem din cauza enormitatii riscurilor implicate.
Schimbarile pe care le facem in viata noastra sunt acte de iubire de sine si ne ofera valoare. Ca atare dragostea de sine este cea care ne ofera motive de schimbari majore in viata noastra si baza pentru curajul de a risca.
Doar atunci cand facem saltul in necunocutul unui sine complet, al unei independente psihologice si individualitati unice suntem liberi sa urmam si cai mai inalte ale cresterii spirituale si liberi sa ne manifestam dragostea in dimensiunile ei cele mai ample. Atunci cand facem un anumit lucru pentru ca trebuie sa satisfacem asteptarile parintilor sau ale altcuiva angajarea este una amagitoare.
Ne lipeste temelia, aceasta fiind alegerea matura. Cele mai inalte forme ale iubirii sunt in mod inevitabil alegeri total libere si nu acte de conformitate.

Iubirea este o actiune, o activitate si nu un sentiment. Multi oameni poseda un sentiment de iubire si reactioneaza in feluri lipsite de iubire si chiar distrugatoare. Insa cei care iubesc cu adevarat vor indrepta iubire si actiuni constructive catre o persoana pe care o iubesc.
Sentimentul iubirii este emotia care acompaniaza experienta investirii. A investi inseamna ca celalalt este important pentru noi. Investind in celalalt el devine obiect al iubirii. El este investit cu energia noastra ca si cum ar fi parte din noi insine. Conceptia gresita dupa care iubirea este un sentiment se datoreaza confuziei pe care o facem intre investire si iubire.
Faptul ca investim intr-o alta persoana arata ca ne pasa de dezvoltarea ei spirituala. Nu la fel se intampla si cu persoanele dependente. Ele vor simti de regula teama fata de dezvoltarea spirituala a partenerului in care au investit.
Cert este ca in iubire, in relatii in general totul este trecator. Investirile noastre pot fi trecatoare sau de moment.
Iubirea sincera implica angajare si exercitiu al intelepciunii. Angajarea este piatra de temelie a relatiilor in general.
Intr-o relatie constructiva, partenerii trebuie sa se ocupe fiecare de celalalt si de relatia lor in mod regulat, zilnic si predictibil, indiferent de ceea ce simt.
Pentru ca ei vor realiza la un moment dat ca nu mai sunt indragostiti, isi vor folosi intelepciunea pentru a realiza ca li se ofera oportunitatea iubirii veritabile.
Atunci cand partenerii nu se mai simt totdeauna bine unul in prezenta celuilalt, cand simt nevoia unei pauze, iubirea lor incepe sa fie testata, descoperindu-se astfel prezenta sau absenta ei.
Iubirea transecede chestiunea investirii. Cand iubirea exista, ea exista cu sau fara investire. Iubirea tine de vointa, vointa de extindere a sinelui in scopul cresterii noastre spirituale si a altuia.
Iubirea este mai degraba de ordin volitional decat emotional. Persoana care iubeste cu adevarat iubeste pentru ca ia decizia de a iubi. Sentimentele de iubire pot fi nemarginite, dar capacitatea de a iubi este limitata, ca atare trebuie sa ne alegem persoana asupra careia sa ne concentram capacitatea de a iubi, spre care sa ne directionam vointa de a iubi.
Adevarata iubire nu este un sentiment de care sa fim coplesiti ci ea este un angajament, o decizie gandita.
Tendinta de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii ne provoaca tot felul de dezamagiri.
Din aceasta categorie fac parte cei care declara de exemplu ca isi iubesc familia, insa timpul liber pe care il au si-l petrec cu prietenii sau orice alte activitati inafara familiei sau relatiei din care fac parte. Ca atare este usor si deloc neplacut sa gasim dovada iubirii in sentimentele de iubire.
Ar putea fi dificil si dureros sa cautam dovada iubirii in actiuni. Am putea sa realizam ca ne-am inselat, mintit si tradat singuri, daca faptele celui care declara ca ne iubeste nu coincid cu vorbele.
O caracteristica importanta a iubirii veritabile este ca exista o distinctie clara intre sine si celalalt.
Cel care iubeste veritabil il percepe intotdeauna pe cel pe care il iubeste ca pe cineva care are o identitate separata, va respecta si chiar va incuraja aceasta separare si individualitatea unica a celui pe care il iubeste.
A ne opri partenerul sa fie el insusi, sa faca ceea ce doreste, a incerca sa il tinem mereu langa noi reprezinta cauza multor suferinte inutile. Mai mult acest esec de a percepe separarea celuilalt de noi se numeste nasricisism.
Cei narcisici nu sunt capabili sa se perceapa ca fiind separati de partenerii lor de ei la nivel emotional. Isi considera partenerii o extensie a lor si le lipseste empatia care este capacitatea de a simti ce simte celalalt.
In special in relatia de cuplu, barbatii sunt cei care considera ca scopul si menirea partenerei este acela de a pastra casa curata si de a-l hrani cum se cuvine.
Cei care gandesc asa vor avea dificultati in relatia de cuplu pana si atat timp cat nu va intelege ca fiecare dintre parteneri are propriul lui destin de indeplinit.
Dependenta de partener este cea mai mare problema a cuplurilor din ziua de astazi. Ei nu se concep ca individualitate separata. Daca unul dintre parteneri are nevoie de putina distanta, acest lucru este perceput ca o amenintare cu pierderea si singuratatea.
Sentimentul singuratatii este cel care imbolnaveste cuplul, insa o relatie implinita si o casnicie fericita nu poate fi construita de parteneri inspaimantati de singurate.
O relatie de cuplu nu este solutia magica pentru a scapa de singuratate. Iubirea adevarata respecta individualitatea celuilalt si chiar il sprijina sa o obtina, unori chiar cu pretul pierderii sau separarii.
Iubirea adevarata este cea in care ne sacrificam in interesul cresterii partenerului deoarece asta ne serveste in egala masura pentru cresterea de sine.

Dar pentru ca iubirea este un act de vointa este corect sa spunem ca iubirea este cea care face iubirea.